Să mă obişnuiesc să scriu 2010, un an, ca şi 2009, tot cu două zero-uri, dar altfel distribuite. Poate va însemna ceva acest 2010 în istorie, are pregnanţă grafică. Sau poate nu. Vor vedea cei care-l vor străbate până la capăt.

Ziua de ieri mi-am petrecut-o acasă, ascultând până spre prânz concertul de la Viena, cel cu Strauss, cu Dunărea albastră etc. În rest, încercări de lectură din Herta Müller, laureata Nobel. Un volum de eseuri tradus de Al. Şahighian şi un roman scurt tradus de Nora Iuga. Soarta saşilor bănăţeni prizonieri, apăsaţi de frică. Lume măruntă, muncitoare, circulă cu autobuzul între sat şi mica localitate urbană unde se află plasat abatorul. Acolo muncesc. Oameni necăjiţi, tracasaţi, cu figura memorabilă a bunicului beţiv. Nu aş putea, totuşi, să spun că e o carte mare. Romanele Doinei Ruşti parcă bat totuşi mai departe, spun mai mult, deşi încearcă şi Herta Müller să proiecteze simbolic, să dea realismului adâncime.

„Noaptea dintre ani” am petrecut-o la Fane, numai noi şi ei, patru vârstnici descumpăniţi. N-am putut mânca mai nimic, deşi pregătiseră o mulţime de bunătăţi. Indignaţi, toţi, de ţiganizarea televiziunilor. La ora 1 şi jumătate, cu taxiul, am ajuns acasă.

Peste două săptămâni mă operez la al doilea ochi, de cataractă. Va merge la fel de bine ca prima operaţie? Voi vedea, la propriu. Dar voi vedea?

Mai e problema legată de România literară, de unde m-am retras. Va apărea în format nou, fără mine. Cu Gabriel şi cu Alex. Fără Adriana, care şi ea pleacă, din motivele ei. Voi fi spectator (cititor), după 41 de ani de implicare. De fapt, sunt 51, dacă-i adun şi pe cei de la Gazetă.

M-am operat. Mi s-a părut mai greu decât data trecută, parcă a durat mai mult. Fane, care a fost cu mine, mă asigură că nu. Totul a durat 8 minute şi jumătate, a cronometrat. Mie mi s-a părut că a fost mai greu, şi asta contează. Apoi, ce a urmat: scoaterea pansamentului, picăturile în ochiul operat, tot la trei ore, interdicţia de a ieşi din casă. Încă mai rău: neputinţa de a citi. Ore şi ore fără să fac nimic, să mă gândesc la ce? Un chin. G., exigentă, severă, atât de dăruită mie, nu-mi admite nici o derogare de la recomandări: să nu mă aplec, să nu ridic ceva, să nu-mi ţin ochii peste ceaiul aburind. Are dreptate, recunosc. Îmi spune că data trecută am fost mai rezonabil, acum reacţionez rău, mai rău, chiar dacă operaţia a fost aceeaşi. Are dreptate, recunosc. Îmi trebuie multă răbdare şi să nu mă mai văicăresc, îmi dau seama că sunt enervant la culme. Alţi prieteni bolnavi, mult mai rău bolnavi decât mine (Iorgulescu, Buzura), se comportă admirabil, bărbăteşte, eroic. Eu nu sunt în stare.

O săptămână de la operaţie. Claustrat. Iarnă în toată puterea. Nu pot ieşi, oricum, cu atât mai mult nu pot ieşi, cu cât e ger. Încă primesc telefoane în legătură cu plecarea de la R.L., pe care o regretă etc. Dar cât să mai fi stat?

A opta zi de recluziune. Dar, şi fără interdicţie, nu aş fi ieşit. Ger, zăpadă, iarnă ca pe vremuri. Aseară am vorbit la telefon cu Cire. Ne-am amintit că azi se împlinesc 21 de ani de la moartea mamei noastre. La vară, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 100 de ani! Iar eu, peste patru zile, împlinesc 74! Cifre!

A douăsprezecea zi de recluziune. Geruri, viscol, nu pot ieşi. Ieri m-au sărbătorit, invitaţi la noi, Dani şi Fane, Gabriel şi Dana, Olga T. Azi, telefoane cu urări printre care şi al lui N. Afectuos. Mi-a cerut colaborarea la R.L. (ceva despre Balotă), m-a îndemnat să nu ies în frig. Joi, pentru şedinţa de la Uniune, îmi va trimite o maşină. N. ştie să fie prieten, când şi vrea.